Credință confuză

Pe vechile lăstare a necredințe-i mele
Las să înflorească flori de amărăciune,
Las ca seva veche să-mi umple iar burduful
Burduful spart și vechi a tainei necredintă.

Pășesc pe drum, privind.
Sub nori frecvențe triste așteaptă palide tăcute,
o voce un alin un glas de rugăciune.
Coroanele diforme atârnă-n-naltul nopții,
se-nchină la stăpânul uitat si făr de nume.

Pe drumuri străjuite de ochi si felinare,
umbre grele pribegite plâng în rugăciune.
E noapte, e pătată de vicii și-ndoieli,
iar vântul săturat de atâta stricăciune,
scapără a jale bătând în ușă cuie...
Iar eu trezit în beznă rânjind la felinare
mă-ndrept spre vechea casă cu atăta nepăsare.

Căzut

El...e groaznic.
Obsedat de proria-i vină
Poposită-n urme reci de ghenă,
În al său cuget slugarnic.
Fiecare vorbă, gând sau tăcere
E o ofrandă dulce ca de miere
Celui pierdut printre glorii, serafimi
Căzut în hăul imposibil
Al propriului ecou, scăldat în mândrie și întuneric.

August.

Căință

Au curs din El lacrimi fierbinți
Ce au udat odată o grădină
Au curs șuroaiele de sânge printre spini
Curmând o viață sfântă,
Născând eternitatea.
Acea grădină acum e un locaș
Al veșnicei păreri de rău și umilință
Iar râul roșu printre spini nu a secat
E limpede, vorbește și se scurge...

August.