Credință confuză

Pe vechile lăstare a necredințe-i mele
Las să înflorească flori de amărăciune,
Las ca seva veche să-mi umple iar burduful
Burduful spart și vechi a tainei necredintă.

Pășesc pe drum, privind.
Sub nori frecvențe triste așteaptă palide tăcute,
o voce un alin un glas de rugăciune.
Coroanele diforme atârnă-n-naltul nopții,
se-nchină la stăpânul uitat si făr de nume.

Pe drumuri străjuite de ochi si felinare,
umbre grele pribegite plâng în rugăciune.
E noapte, e pătată de vicii și-ndoieli,
iar vântul săturat de atâta stricăciune,
scapără a jale bătând în ușă cuie...
Iar eu trezit în beznă rânjind la felinare
mă-ndrept spre vechea casă cu atăta nepăsare.